luni, 11 ianuarie 2010

Noroc spart în patru cu trifoi cu multe foi

Revista ARGEŞ - Nr. 3 (297), Martie 2007
pag. 18 - Debut

Noroc spart în patru cu trifoi cu multe foi

de Radu Gîrjoabă

Aproape toţi ziariştii de după 1989 au (am) provenit dintre scriitori. Era cea mai lesnicioasă, cea mai la îndemână şi cea mai rapidă posibilitate de a trăi din scris, visul de o jumătate de veac al scriitorului român; totul era să ştie a despărţi apele, de a nu amesteca literatura cu publicistica.
Mă aflu acum în faţa unui caz întors pe dos. Tânărul Radu Gîrjoabă, după ce a fost câţiva ani ziarist, mi-a dăruit o mapă cu manuscrise în care descopăr un adevărat prozator satiric, dotat cu ironie, cu autoironie, „citind” cu veselie şi cu voioşie realitatea României de azi, poate şi de mâine (Doamne fereşte!). Propunem aici una dintre scurtele sale proze. (D.A.D.)

Credea în noroc. Şi, deci, şi în ghinion credea.
Se născuse pe 26 ianuarie. Mare noroc. Dacă pentru unii ziua de 13 era cu ghinion, pentru el nu; era cu noroc, iar ziua aniversară era de două ori mai norocoasă. Şi luna?! Păi, ianuarie era prima lună a anului, dar cu cele douăsprezece dinainte? Noroc chior!
Altfel, 13 era un număr tare ghionist şi pentru el ca şi pentru toţi cei care credeau în astfel de superstiţii. Era ca la americanii care, când îşi construiau turnurile, la cel de-al 13-lea etaj aveau proiectat, de pildă, un restaurant, aşa încât nici în lift nu apărea 13, acel nivel fiind notat cu R.
Ei, dar după norocoasa iarnă în care se aniversa, venea primăvara. Mergea numai cu capul pe sus, cu ochii pe cer, să vadă primele berze care soseau. Aduceau noroc. În primăvara asta însă, tot cu ochii după berze, a căzut într-o gură de canal al cărui capac fusese furat de hoţii de fier vechi. O lună încheiată stătuse cu piciorul în ghips. În acest timp îşi făcuse o „gheruţă” de scărpinat pielea piciorului pe sub carapacea albă: la capătul unei andrele lungi ataşase o grebluţă de jucărie din plastic şi din când în când îşi potolea mâncărimile de piele. (Preluase ideea dintr-un tratat de istorie a modei. Cică, pe la jumătatea mileniului al doilea, franţuzoaicele de la curtea regală şi chiar gentilomii purtau pe cap în permanenţă nişte peruci imense. Le pomădau şi le parfumau întruna, dar pe cap nu se prea spălau. Europenii de pe atunci credeau că apa le poate face rău. Dacă le intra în urechi şi rămâneau surzi? Aşa că, pe sub perucile pletoase şi cu modele îndelung elaborate, pielea capului – spălat doar de Paşte şi de Crăciun – le dădea mâncărimi grozave. Cum să se scarpine direct şi grobian cu mâna? Se duceau de râpă ingenioasele arhitecturi ale impozantelor peruci. Prin urmare, inventaseră nişte „gheruţe” - tije lungi, metalice, terminate cu câte o lăbuţă de căţel, pisică, maimuţă – cu care se scărpinau delicat, dar viguros, pe sub perucă ori direct prin ea.... Aşa şi el cu piciorul în gips).
Joi a scăpat pe trotuar o hârtie (hm! un plastic) de un milion de lei. Superstiţios – dacă o să piardă bani tot anul? - a rugat pe altcineva să i-o ridice. Puştiul subţirel care era pe-acolo l-a ajutat: a luat-o de jos şi în două secunde s-a făcut nevăzut cu tot cu bani. Dar poate că urma să nu mai piardă nici un ban tot restul anului.
Vineri, o pisică neagră i-a tăiat calea. Şi-a scuipat în sân şi a făcut repede trei paşi înapoi. La cel de-al treilea s-a trezit pe bombeurile unui poliţist în uniformă, puţin obez şi mult obtuz sau, cine ştie, poate că invers. Şi acum a avut noroc. După ce a pornit de la „ofensă adusă autorităţii”, trecând apoi prin „ultraj” (infracţiuni grave), s-a oprit apoi la „perturbarea ordinii publice”. Aşa că doar l-a amendat pentru contravenţie.
Sâmbătă s-a oprit în faţa bisericii să se închine cu cruci mari, nu doar pentru că – vorba nu ştiu cui – dracul e bătrân, dar şi să-l vadă toată lumea cât de credincios e. Mai bine-şi vedea de drum. Avea loc o consfătuire clericală şi deodată s-a trezit în faţă cu vreo douăzeci de feţe bisericeşti. Superstiţia de om născut şi educat în spirit comunist îi cerea să vadă pentru fiecare preot câte trei militari ca să se spargă ghinionul. S-a grăbit spre unitatea militară. Din nou avea noroc. Tocmai atunci ultimul contingent de soldaţi cu serviciul militar obligatoriu depunea jurământul. A zărit dintr-o privire un regiment întreg..
Duminică a simţit dis-de-dimineaţă că e o zi mare. O dată în viaţă ai revelaţia. De când exista sistemul LOTO 6/49 juca săptămână de săptămână aceleaşi numere: 1, 7, 13, 26, 39, 49. Azi trebuia să se întâmple. Ca să fie mai sigur pe norocul lui avea nevoie de un trifoi cu patru foi. Jumătate de zi a căutat norocul într-o pajişte cu trifoi. Spre prânz a găsit frunza norocoasă, şi încă nu cu patru, ci cu cinci foi. „Mai bine!” şi-a zis. „O să câştig de două ori, voi câştiga şi cu numerele mele şi poate prind şi reportul la categoria I de la NOROC!” S-a grăbit spre agenţia Loteriei. Era prea târziu, se închisese de o jumătate de oră. „Rien ne va plus!” Pentru prima oară de când exista 6/49 el nu cotiza, pentru prima oară nu depusese biletul. Nu mai aşteptase, ca de obicei, seara, extragerea în direct. „Voi vedea mâine în ziar că n-am pierdut nimic. Doar am un trifoi cu cinci foi!” A păstrat frunzuliţa norocoasă alături de biletul norocos, pentru prima dată, e adevărat, nedepus.
Luni dimineaţă a mers glonţ la taraba cu ziare. Pe prima pagină, toate ziarele titrau: „Cel mai mare report la categoria întâi din toate timpurile!” Numerele extrase: 1, 7, 13, 26, 39, 49. S-a ţinut bine de-un stâlp să nu cadă, avea nevoie de puteri să bocească şi să jelească o zi şi o noapte.
Marţi – trei ceasuri rele? ei, aş! – a zis că trebuie să-şi schimbe soarta. Câştigul cel mare probabil că-l aştepta tot pe el. Citise undeva că existau oameni fulgeraţi de mai multe ori. De ce n-ar cădea fulgerul, adică norocul, de două ori în acelaşi loc, pe aceleaşi numere, ale lui? Dar pentru asta trebuia pus un pic umărul, că, vorba ceea, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Trebuie, şi-a zis, să găsească un coşar care să-l mânjească puţin cu funingine. Într-un târziu, după-amiază, acesta a şi apărut. Era pe-un acoperiş, îşi îndeplinea atribuţiile. A ocolit cu grijă scara lungă sprijinită de zid (nici într-o mie de ani n-ar fi trecut pe sub o scară, asta face parte din abc-ul superstiţiosului!). L-a strigat de sub streaşină. Un zgomot şi...o cărămidă desprinsă din horn i-a şters nasul şi i-a rupt degetul mic de la piciorul stâng. „Ce noroc că n-am fost cu zece centimetri mai aproape”, a gândit scăpând un ţipăt ascuţit. Un alt zgomot pe acoperiş. „Mai vine una” şi-a zis şi şi-a pus mâinile în cap. Nu era o cărămidă, ci chiar coşarul care a căzut direct pe el.
Meseriaşul a scăpat doar cu sperietura.
El s-a trezit miercuri seara într-un pat de spital. Avea câteva coaste rupte, dar putea respira. „Ce noroc pe mine!” îşi zise cu gândul la toate şi la nimic. Avea trifoiul cu cinci foi în buzunarul de la piept! „Acum, să dormim!” şi întinse mâna să stingă lumina de la capul patului. Până la veioză, mâna întâlni cana cu apă care se vărsă pe întrerupător. Un tremur necunoscut până atunci îl străbătu din creştet până-n tălpi şi până-n degetul mic de la piciorul stâng.
Scurtcircuitul a lăsat în beznă întregul spital.
Şi la morgă era tot întuneric. De fapt, aici pâlpâiau câteva lumânări.
Se strădui să deschidă larg ochii. Îl invadă o lumină puternică, alb-lăptoasă. „O fi veioza? Ori?...”

Un comentariu: