Sa nu crezi in florentini, nici macar cand iti fac daruri!

(Iar m-am "lungit" un pic.)
Lucrurile nu sunt ce par a fi si nimic nu este intamplator!
Clubul italian de fotbal din Florenta n-a stiut ca „i-a pus Dumnezeu mana in cap” acum cativa ani, cand a reusit sa-l legitimeze pe Adrian Mutu. „Briliantul” – sau „baiatul rau din fotbalul romanesc” (ambele variante sunt reale) – nici n-a avut un salariu pe masura talentului si rezultatelor sale. Eei, nici chiar cat un echipier de la Metalul Mangalia, dar...
De catva timp, impresarii lui Mutu incercau sa-i renegocieze contractul cu Fiorentina. Sau sa-i obtina un transfer la o alta echipa, dispusa la a-i plati salariul cerut, mult mai mare decat cel actual. In primul caz, clubul florentin pierdea niste bani, in cel de-al doilea, nu castiga prea mult. Cum sa faca scuadra viola (cea italiana, actuala, nu fosta – cea a „vulturilor violeti”) sa castige mai mult? „Maxim am spus!”
Doamna Mutu, mama, ii duce lui Adrian niste pastile pentru slabit. Dupa atata pauza si atatea sarmale, Briliantul avea vreo doua kilograme-n plus. Iar pastilele sunt nu doar legale in Romania, dar chiar se vand si fara reteta. Fotbalistul incepe cura si scapa informatia catre doi „prieteni”, colegi de echipa.
Era exact ceea ce ii trebuia clubului din Florenta ca sa scape si fara sa dea niciun ban, si sa si gastige mai mult decat din transferul „baiatului rau”. In Anglia, Mutu s-a facut de poveste luand cocaina. Sigur ca pentru distractie si nu pentru a-si mari capacitatile sportive, care, fie vorba intre noi, s-ar fi dus curand pe apa Sambetei. Atunci, a fost depistat pozitiv la testul antidoping(?) – poate „antidrog” era mai corect(?), iar clubul Chelsea ii cere despagubiri si, se pare ca va primi, de 17 milioane de euro. De ce n-ar castiga si Fiorentina macar 10 milioane de pe urma unui scandal-proces aproape identic? Ori faptul ca, la nici o ora dupa sosirea rezultatului testarii, reprezentantii clubului deja tratau cu cel cu care vor sa-l inlocuiasca pe Briliant vi se pare chiar intamplator? („Mutu s-a dopat cu o substanta interzisa”, ce conteaza ca-i doar o pastila pentru slabit, care-i face mai mult rau decat bine?!)
Avea Adrian Mutu vreun interes sa aiba macar o vaga urma de dopaj acum, cand oricum juca mai bine si voia sa-i fie marit salariul?
Cel mai „cu picioarele pe pamant” si mai transant a fost un... aproape dusman al lui. Da, chiar Gigi Becali, suparat foc pe Mutu ca ar vrea sa mai joace, in Romania, doar pentru Dinamo, nu si pentru Steaua. „E o facatura!”
La polul opus e Cristian Tudor Popescu. „Mutu e un rasfatat care a trisat mereu si umbla numai prin localuri sumbre (!?) si deocheate...” si alte vorbe pline de venin. Omul cel mai rosu-n gat si negru-n ceru’ gurii il cunoaste bine pe Adrian Mutu? Au facut impreuna cumplite cure de slabire si mii, zeci de mii de ore de antrenamente obositoare? Daca hartia si spatiul virtual suporta ineptiile lui C.T. Popescu, inseamna ca ar suporta si ce i-as spune eu si zeci de mii de romani, microbisti sau nu. I-am spune lui C.T.P.: „Multa...” si cuvantul acela care in limba/limbajul tiganilor din cartierul meu inseamna ceva referitor la Uniunea Europeana. Sau poate la „fata/figura/gura”?

Pacat de vicii

(Ceva cam lung, da' cre' ca destul de vioi.)
Sunt un vicios. Recunosc. E o greseala. Viciul, nu recunoasterea lui! Oare greseala recunoscuta e pe jumatate iertata?
Am un viciu: fumez. Nu am patima jocurilor de noroc. Ar fi un... nonsens: cum sa ai aceasta dambla acum, cu un venit de doar 234 lei lunar?! Poate sa joci jocuri de noroc pe... bete de chibrit!? Si nici asa.
Prima data am pus gura pe-o tigara pe la vreo 15-16 ani. Cum sa fac m-a-nvatat o vecina. O fata, o "gagica". "Ia colea, sa nu rada fetele de tine pe la vreun chef. Trage-un fum si zi: Ihiii, caii popii!" Nici azi nu stiu de care popa era vorba in enunt si nici ce cai avea. Stiu c-am ametit de-am cazut in cur. Ehe, da' vecina o premeditase: stateam langa o canapea, asa ca am cazut pe moale. Era pregatita si cu ciocolata si cu struguri dulci. Asa struguri buni nu mai mancasem din frageda pruncie, cand furam din viile CAP-ului!
Si m-am ales cu un viciu. Eram mare sportiv. Cea mai buna tanara speranta in atletism - mai ales alergarile de fond si semifond - in baschet, kaiac si tenis de masa. Cu putina vointa, si la volei si fotbal. Da' ce-nseamna "sa te nasti talent si sa mori speranta"?! S-au dus pe apa Dunarii performantele mele sportive!
Da' de fumat nu m-am lasat.
Ani de zile mai tarziu am fost internat intr-un spital pentru o intoxicatie - "toxinfectie alimentara acuta usoara". Era un ger... tot ca pe-acu'! Sticla cu apa de la capul patului de spital - pusa ca sa am cu ce lua pastilele la miezul noptii - s-a spart din prima seara. Eu am fost de vina, ca i-am pus si dopul si era si plina - apa a-nghetat bocna, s-a oprit in dop si a... spart sticla. Dupa asta, puneam apa doar in cana de metal si, cand trebuia sa iau medicamentele, o dezghetam pe resoul de langa noptiera. De infectie am scapat usor, da' ce febra am avuuut!?! 41 de grade Celsius! Asistentul de garda, dupa ce mi-a controlat temperatura a treia oara cu al treilea termometru, a lesinat. Mi-a povestit mai tarziu ca, in cadere, m-a auzit intreband/aiurand: "Da' recordu' cat e?"
Da' de fumat nu m-am lasat. Poate, daca intram in Guiness Book...
Cu o fosta iubita m-am certat - am terminat cumva amici - pentru ca m-a somat sa aleg: ori ea, ori tigara? Pai, cu tigara eram prieten de mai multi ani. Niciodata sa nu parasesti un prieten vechi pentru unul nou!
De fumat nu m-am lasat!
Am facut niste calcule, sumare. In mai bine de-un sfert de veac, la preturile de-acum, s-ar zice ca am ars cam un miliard de lei vechi! Hmm... Da' n-am gresit! Calculele. La piata de azi, asta-nseamna un apartament potrivit sau un autoturism chiar bun. N-am nici apartament si nici masina. Da' fumez!
Trebuie sa ma las! Nu trebuie, chiar ca ma las de fumat!
Da' cum e sa faci atatea eforturi ca sa fumezi? Sa renunti la atatea si chiar la atatia pentru fumat?! Sa faci atatea sacrificii! Sa iei un viciu de la 0, sa-l cresti, sa-l faci mare, sa-i serbezi majoratul... Sa-l faci cu facultate, cu master, poate-n curand si doctoratul... Ca se poarta! Dupa atatea, sa lasi viciul de izbeliste?
Spuneti si voi! Nu e pacat?

Ba pe-a ţării 'mneavoastră!

(Poveste românească din State, veche de vreo doi ani)

Stam într-o seară de poveşti cu un american. Stingeam nişte whiskey prost cu o bere slabă. Din... pahar în pahar de vorbă am dat-o-n descrieri de ţări. Eu îi lăudam România, el - America. După aproape... o sticlă de laude a început să-mi fie un pic teamă. Din ce povesteam eu cam începusem să mă-ndrăgostesc de România. Sigur, de aceea pe care o tot lăudam eu, nu de cea reală. Şi dacă-mi venea să mă întorc atunci?! Parcă era prea devreme!
Da’ frică mai mare îmi era că-l apucă amocu’ după ţara mea şi pe ţăranu’ american. Dacă-mi cerea atunci să-i fac chemare (!), să-i obţin viză (!) de România, atunci, în seara aia!!! Aşa că am lăsat-o mai moale cu lucrurile bune şi-am mai spus şi... normalităţi, pentru alte ţări. Hilly billy al meu – la fel, despre State. Chiar, la un moment dat, am spus şi lucruri mai puţin plăcute, dar adevărate. Redneck-ul meu de american chiar înjura de-a binelea lucrurile rele din U.S.
Supărat cum eram pe lucrurile rele de tot din „ţara asta prost făcută, unde...” (ştiţi continuarea, de-aici urmează... „bip”-urile) mă înfierbântasem puţin. Dar americanul... M-am felicitat în gând că nu i-am dat să guste din rezerva mea de pălincă. Doar din whiskey prost - un burbon de toată ziua - stins bine cu o bere slabă (2-3°!) se făcuse "leu". Se-ncinsese atât încât începuse el să zică de rău de România, despre care, altfel, nici pe hartă nu ştia pe unde-ar fi.
Deodată m-am făcut serios foc. „Bă! Tu aşa vorbeşti de ţara mea?! Ba pe-a ţării ’mneavoastră, bă! Şi pe-a mam’i ’mneavoastră! Ţăran de hilly billy prost ce eşti!”
Se speriase americanu’ şi era tare nedumerit: „Ce te-ai supărat aşa, amice? Tu ai zis cu mult mai rău şi multe rele de ţara ta! Care-i treaba?”
„Treaba e că e ţara mea si pot să zic ce vreau de ea! C-o ştiu şi că-i a mea! Nu-i a ta! De ţara ta poţi să spui şi că ştii sigur că peste-o lună vine Bin Laden şi-o bombardează toată, că oricum nu-i bună de nimic. Ce vrei tu! Bă, da’ nu te legi de ţara mea! Ai înţeles? Că-i a mea!”

Noroc spart în patru cu trifoi cu multe foi

Revista ARGEŞ - Nr. 3 (297), Martie 2007
pag. 18 - Debut

Noroc spart în patru cu trifoi cu multe foi

de Radu Gîrjoabă

Aproape toţi ziariştii de după 1989 au (am) provenit dintre scriitori. Era cea mai lesnicioasă, cea mai la îndemână şi cea mai rapidă posibilitate de a trăi din scris, visul de o jumătate de veac al scriitorului român; totul era să ştie a despărţi apele, de a nu amesteca literatura cu publicistica.
Mă aflu acum în faţa unui caz întors pe dos. Tânărul Radu Gîrjoabă, după ce a fost câţiva ani ziarist, mi-a dăruit o mapă cu manuscrise în care descopăr un adevărat prozator satiric, dotat cu ironie, cu autoironie, „citind” cu veselie şi cu voioşie realitatea României de azi, poate şi de mâine (Doamne fereşte!). Propunem aici una dintre scurtele sale proze. (D.A.D.)

Credea în noroc. Şi, deci, şi în ghinion credea.
Se născuse pe 26 ianuarie. Mare noroc. Dacă pentru unii ziua de 13 era cu ghinion, pentru el nu; era cu noroc, iar ziua aniversară era de două ori mai norocoasă. Şi luna?! Păi, ianuarie era prima lună a anului, dar cu cele douăsprezece dinainte? Noroc chior!
Altfel, 13 era un număr tare ghionist şi pentru el ca şi pentru toţi cei care credeau în astfel de superstiţii. Era ca la americanii care, când îşi construiau turnurile, la cel de-al 13-lea etaj aveau proiectat, de pildă, un restaurant, aşa încât nici în lift nu apărea 13, acel nivel fiind notat cu R.
Ei, dar după norocoasa iarnă în care se aniversa, venea primăvara. Mergea numai cu capul pe sus, cu ochii pe cer, să vadă primele berze care soseau. Aduceau noroc. În primăvara asta însă, tot cu ochii după berze, a căzut într-o gură de canal al cărui capac fusese furat de hoţii de fier vechi. O lună încheiată stătuse cu piciorul în ghips. În acest timp îşi făcuse o „gheruţă” de scărpinat pielea piciorului pe sub carapacea albă: la capătul unei andrele lungi ataşase o grebluţă de jucărie din plastic şi din când în când îşi potolea mâncărimile de piele. (Preluase ideea dintr-un tratat de istorie a modei. Cică, pe la jumătatea mileniului al doilea, franţuzoaicele de la curtea regală şi chiar gentilomii purtau pe cap în permanenţă nişte peruci imense. Le pomădau şi le parfumau întruna, dar pe cap nu se prea spălau. Europenii de pe atunci credeau că apa le poate face rău. Dacă le intra în urechi şi rămâneau surzi? Aşa că, pe sub perucile pletoase şi cu modele îndelung elaborate, pielea capului – spălat doar de Paşte şi de Crăciun – le dădea mâncărimi grozave. Cum să se scarpine direct şi grobian cu mâna? Se duceau de râpă ingenioasele arhitecturi ale impozantelor peruci. Prin urmare, inventaseră nişte „gheruţe” - tije lungi, metalice, terminate cu câte o lăbuţă de căţel, pisică, maimuţă – cu care se scărpinau delicat, dar viguros, pe sub perucă ori direct prin ea.... Aşa şi el cu piciorul în gips).
Joi a scăpat pe trotuar o hârtie (hm! un plastic) de un milion de lei. Superstiţios – dacă o să piardă bani tot anul? - a rugat pe altcineva să i-o ridice. Puştiul subţirel care era pe-acolo l-a ajutat: a luat-o de jos şi în două secunde s-a făcut nevăzut cu tot cu bani. Dar poate că urma să nu mai piardă nici un ban tot restul anului.
Vineri, o pisică neagră i-a tăiat calea. Şi-a scuipat în sân şi a făcut repede trei paşi înapoi. La cel de-al treilea s-a trezit pe bombeurile unui poliţist în uniformă, puţin obez şi mult obtuz sau, cine ştie, poate că invers. Şi acum a avut noroc. După ce a pornit de la „ofensă adusă autorităţii”, trecând apoi prin „ultraj” (infracţiuni grave), s-a oprit apoi la „perturbarea ordinii publice”. Aşa că doar l-a amendat pentru contravenţie.
Sâmbătă s-a oprit în faţa bisericii să se închine cu cruci mari, nu doar pentru că – vorba nu ştiu cui – dracul e bătrân, dar şi să-l vadă toată lumea cât de credincios e. Mai bine-şi vedea de drum. Avea loc o consfătuire clericală şi deodată s-a trezit în faţă cu vreo douăzeci de feţe bisericeşti. Superstiţia de om născut şi educat în spirit comunist îi cerea să vadă pentru fiecare preot câte trei militari ca să se spargă ghinionul. S-a grăbit spre unitatea militară. Din nou avea noroc. Tocmai atunci ultimul contingent de soldaţi cu serviciul militar obligatoriu depunea jurământul. A zărit dintr-o privire un regiment întreg..
Duminică a simţit dis-de-dimineaţă că e o zi mare. O dată în viaţă ai revelaţia. De când exista sistemul LOTO 6/49 juca săptămână de săptămână aceleaşi numere: 1, 7, 13, 26, 39, 49. Azi trebuia să se întâmple. Ca să fie mai sigur pe norocul lui avea nevoie de un trifoi cu patru foi. Jumătate de zi a căutat norocul într-o pajişte cu trifoi. Spre prânz a găsit frunza norocoasă, şi încă nu cu patru, ci cu cinci foi. „Mai bine!” şi-a zis. „O să câştig de două ori, voi câştiga şi cu numerele mele şi poate prind şi reportul la categoria I de la NOROC!” S-a grăbit spre agenţia Loteriei. Era prea târziu, se închisese de o jumătate de oră. „Rien ne va plus!” Pentru prima oară de când exista 6/49 el nu cotiza, pentru prima oară nu depusese biletul. Nu mai aşteptase, ca de obicei, seara, extragerea în direct. „Voi vedea mâine în ziar că n-am pierdut nimic. Doar am un trifoi cu cinci foi!” A păstrat frunzuliţa norocoasă alături de biletul norocos, pentru prima dată, e adevărat, nedepus.
Luni dimineaţă a mers glonţ la taraba cu ziare. Pe prima pagină, toate ziarele titrau: „Cel mai mare report la categoria întâi din toate timpurile!” Numerele extrase: 1, 7, 13, 26, 39, 49. S-a ţinut bine de-un stâlp să nu cadă, avea nevoie de puteri să bocească şi să jelească o zi şi o noapte.
Marţi – trei ceasuri rele? ei, aş! – a zis că trebuie să-şi schimbe soarta. Câştigul cel mare probabil că-l aştepta tot pe el. Citise undeva că existau oameni fulgeraţi de mai multe ori. De ce n-ar cădea fulgerul, adică norocul, de două ori în acelaşi loc, pe aceleaşi numere, ale lui? Dar pentru asta trebuia pus un pic umărul, că, vorba ceea, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Trebuie, şi-a zis, să găsească un coşar care să-l mânjească puţin cu funingine. Într-un târziu, după-amiază, acesta a şi apărut. Era pe-un acoperiş, îşi îndeplinea atribuţiile. A ocolit cu grijă scara lungă sprijinită de zid (nici într-o mie de ani n-ar fi trecut pe sub o scară, asta face parte din abc-ul superstiţiosului!). L-a strigat de sub streaşină. Un zgomot şi...o cărămidă desprinsă din horn i-a şters nasul şi i-a rupt degetul mic de la piciorul stâng. „Ce noroc că n-am fost cu zece centimetri mai aproape”, a gândit scăpând un ţipăt ascuţit. Un alt zgomot pe acoperiş. „Mai vine una” şi-a zis şi şi-a pus mâinile în cap. Nu era o cărămidă, ci chiar coşarul care a căzut direct pe el.
Meseriaşul a scăpat doar cu sperietura.
El s-a trezit miercuri seara într-un pat de spital. Avea câteva coaste rupte, dar putea respira. „Ce noroc pe mine!” îşi zise cu gândul la toate şi la nimic. Avea trifoiul cu cinci foi în buzunarul de la piept! „Acum, să dormim!” şi întinse mâna să stingă lumina de la capul patului. Până la veioză, mâna întâlni cana cu apă care se vărsă pe întrerupător. Un tremur necunoscut până atunci îl străbătu din creştet până-n tălpi şi până-n degetul mic de la piciorul stâng.
Scurtcircuitul a lăsat în beznă întregul spital.
Şi la morgă era tot întuneric. De fapt, aici pâlpâiau câteva lumânări.
Se strădui să deschidă larg ochii. Îl invadă o lumină puternică, alb-lăptoasă. „O fi veioza? Ori?...”

Trage? Trage?

Cica un reporter de la radio le cam plangea soarta bodyguarzilor - sau paznicilor, cum inca le mai zicem cate unii - de pe la scoli, banci (ce alaturare oximoronica) si alte institutii, ca si celor din parcurile publice. Asta pentru ca amaratii sunt platiti la fel cu tot personalul de intretinere.
Se mai mira in reportajul lui omul de la radio ca el nu intelege din ce scrie pe tablitele dintr-un parc bucurestean, de pe malul unui lac, decat acele cuvinte: "Pescuitul interzis!" Adica "Este interzis sa pescuiti aici!" Si se tot gandea ce or intelege oamenii care in fiecare dimineata vin pe malul baltii, lacului din parcul public, adica, si stau cu "batu'n apa". De ce inteleg aceia din tablita cu "Pescuitul interzis!" tocmai pe dos?! Ca sa priceapa ce si cum, radiofonistul l-a intrebat pe bodyguardul - paznicul, adica - angajat al primariei de sector in zona careia este parcul, si lacul, cum se face ca nu respecta nimeni ce scrie imperativ pe multimea de tablite.
Paznicul i-a raspuns usor plictisit-obosit de-atata paza: "Pai, dac-asa inteleg ei sa respecte legea, io ce sa le fac?" Apoi s-a-ntors cu spatele la reporter si i-a intrebat pe cei cativa pescari amatori: "Trage? Trage?"
Reporterul a plecat si n-a prins si continuarea.
Pescarii i-au raspuns celui platit sa nu-i lase sa pescuiasca acolo: "Nimic, nimicuta. De fo cinci zile, nici coada de peste n-am vazut." "Ni'c, ni'c, nenica!"
La cativa pasi in spatele lor treceau agale, ca erau in timpul serviciului, un angajat al primariei de la "Parcuri, lacuri si gradini" (ceva... mai sef) si un salariat de la "Apele romane". Cel de la primarie intreba: "Ma, voi parca ati strans tot pestele de mai era in balta de-acu' vreo doua saptamani?! Nu?"
"Eh, de-acu' vreo zece zile. Da' voi de ce n-ati luat tablitele cu "PESCUITUL INTERZIS!"? Sa nu mai dea prostii cu batu-n balta."

La adio

Ne pregateam sa-i spunem "LA MULTI ANI! Sa ne traiesti!" lui Toni. Toni Tecuceanu. Soarta... "Dumnezeu sa te odihneasca in pace, Toni!"
Si-au dat unii cu parerea ca sufletul mamei sale - plecat cu aproape 37 de ani in urma - il astepta pe-al fiului, pe-al lui Toni. Da. Da' nu de-acum. Il astepta peste alti 37 de ani! Cel mai devreme.
Personaje ca Vadim Tudor si Adrian Nastase mai sunt si vor mai fi. Din pacate. Din pacate nu va mai fi si Toni ca sa le interpreteze. Mai sunt drame, comedii, filme serioase si piese de teatru, si Cronici ale Carcotasilor de jucat. Nu vor mai fi la fel. Fara Toni... vor fi altceva. Vor fi ceva mai putin vesele si mai putin serioase. Vor fi mai triste.
Domnul sa te odihneasca in pace, Toni!

Sfarsit de an / Inceput de an

Soare galben, primavaratec. Luna albastra? Luna plina, mare si stralucitoare, ca un urias ban de aur alb, gata-gata sa cada peste noi. Ploaie gri, tomnateca, sacaietoare. Ceatza violet. De inceput de lume? De sfarsit?
Dupa Christos, deceniul al doilea al celui de al treilea mileniu a inceput.